„Primind aşadar porunca de a iubi pe Dumnezeu, am dobândit îndată, chiar în clipa zidirii dintâi, adânc înrădăcinată în noi, puterea de a iubi. Iar dovada nu este în afara omului, ci fiecare poate să o învețe (iubirea n. n.) de la sine și în sine însuși. Căci suntem doritori de cele frumoase în chip firesc, chiar dacă fiecăruia altceva i se pare că este frumos; iar iubirea pentru cei din casa noastră și pentru rude o avem în noi fără să ne fi învățat cineva; și din voia noastră ne arătăm toată bunăvoința față de binefăcătorii noștri.
Deci, ce este mai minunat decât frumusețea dumnezeiască? Ce înțeles este mai plăcut decât măreția lui Dumnezeu? Ce dor al sufletului este așa de arzător și așa de greu de purtat ca dorul care se naște de la Dumnezeu în sufletul curățit de toată răutatea și care, dintr-o mișcare curată se întreabă: „Rănit sunt eu de iubire“?. Negrăite întru totul și de nedescris sunt fulgerele frumuseții dumnezeiești! Cuvântul nu le poate înfățișa, urechea nu le poate primi. Chiar dacă vei spune în cuvinte frumusețea luceafărului, chiar dacă vei grăi despre lumina soarelui, toate sunt nevrednice să exprime slava și, față de lumina cea adevărată, ele rămân mult în urmă, așa cum rămâne în urmă o noapte adâncă și mohorâtă, lipsită de lună, față de o după-amiază strălucitoare. Această frumusețe [a slavei lui Dumnezeu] este cu neputință de văzut cu ochii trupești, se poate însă pricepe numai cu sufletul și cu cugetul. Dacă cumva i-a luminat pe sfinți, ea a lăsat în ei ghimpele greu de purtat al dorului [de Dumnezeu], încât aceia, voind să se despartă de această viață, ziceau: „vai mie, că pribegia mea s-a prelungit“; „când voi ajunge să mă arăt feței lui Dumnezeu?“; și „este cu mult mai bine să mă desfac de trup și să fiu cu Hristos“; și „însetat-a sufeltul meu spre Dumnezeu Cel tare și Cel viu“; și „acum slobezește pe robul Tău, Stăpâne“. Îngreunați erau de această viață ca de o temniță, cu greu stăpânindu-și pornirile, așa erau cei ale căror suflete le atinsese dumnezeiescul dor. Aceștia, neputându-se sătura de vederea frumuseții dumnezeiești, făceau rugăciune ca vederea desfătării Domnului să se întindă asupra întregii vieți veșnice. Astfel că din fire oamenii doresc cele frumoase; și, îndeobște, este frumos și iubit ceea ce este bun; și bun este Dumnezeu; iar toate tânjesc după bine. Așadar, toate tânjesc după Dumnezeu“.
Regulile Mari, Întrebarea a II-a Sf. Vasile cel Mare
